vineri, 17 februarie 2012

foame si greata


stai tu, cu foamea ta hămesită
ca o gravidă aşteptând naşterea.
bei sucuri colorate cu vitamine
pentru a nu mesteca greaţa.
aşezată comod,
pe scăunelul cu dinamită
al ignoranţei.
te uiţi la bucătăria primitoare
şi-ţi doreşti să se ducă dracului
cu aragazul ei cu tot.
mănânci covrigi şi-ai vrea să bei
otrava lumii întregi într-un singur pahar,
te târăşti prin oraş,
vezi oamenii mergând cu încetinitorul.
pentru a simţi controlul asupra
propriei morţi interioare,
ceri un suc natural şi-l bei cu setea
celui care ştie că trebuie
să meargă mai departe,
să sune la fiecare uşă nedeschisă,
să aducă lumina
şi mirosul de om.
tot mai acut, te sugrumă
greaţa de foame.
te porţi spre tot mai departe
vrei un loc unde măcar să plângi,
să îngropi foamea şi greaţa
la rădăcina copacului
de la periferia
existenţei.


de dupa masti


spaima se naşte odată cu noi,
creşte alături, prinzând rădăcini,
se-ntinde – iederă umbrind
culorile vieţii, sculptate-n curcubeu.
minţim construind catedrale
de aduceri aminte atât de târzii,
desenăm măşti viu colorate
cu lacrimi de sânge,
punem pe masa prietenilor –
cele mai alese bucate gătite
cu mirodenii aduse din străinătate,
vrem să salvăm aparenţele...
doar spaima rânjeşte
de efortul tău de a nu fi ceea ce eşti
tolănită pe singura viaţa.
în tine ţipă dorinţa de a fi
omul zilei cu slăbiciuni,
îndrăgostită dei vine să vomiţi,
sau cu cinci lei în buzunar,
gândindu-te ce să cumperi mai întâi                               
covrigi, vodcă sau ceva pentru căţel.
dar, vai, frica te învinge,
pui masca, mergi mai departe
cu viaţa ascunsă într-un buzunar găurit
zâmbetul îngheţat în colţul gurii.
nu vrei jumatăţi de măsură
nici să fii
jumătate de om.


lumina de nicăieri nu răsare.    
albastru s-a şters de peste tot,
îl rogi pe Dumnezeu să te caute –
rătăcită într-un alt timp
despre care nu ştii aproape nimic –
Dumnezeul adorat, căruia-i vorbeşti
despre fiecare lacrimă de copil,
despre iubire,
rugăminţi, plecări…
fără iubire suntem  morţi atât de tineri...
pentru iertare timpul vine
prea târziu.

priveşti împrejur: eşti viu,
mai poţi salva câte ceva,
dar te ţine,
cu mâini tremurânde,
frica
de frică.










jurnal de viata


poveste marchizei nu se sfârşeşte,
Vladimir trăieşte alte poveşti
castelul de nisip e acelaşi,
viaţa curge fără nici o speranţă
între adevăr şi minciună
nu mai există bariere,
toţi se distrează
cu frica zilei de mâine.
marchiza se întoarce
în aceeaşi lume bizară,
construieşte un imperiu de vise
chiar crede că poate învinge
destinul...
(nu mai are speranţe,
nici rugăciune de seară
nu şi-o mai spune,
priveşte cu ochii de ghiaţă
amintirile puse sub cheie
şi visele închise in cel mai întunecat
colţ al inimi.
se simte mai bine,
ca şi cum ar fi renăscut.)
e aproape de tăcere,
trădările atâtor prieteni,
deziluzia căzută
ca un trăsnet
au creat un monstru
din marchiză.





cei 500


si maine cine sa vorbeasca
daca cei 500 adevarati....
(după calculele amănunţite ale Iolandei)
tac zi de zi savurând licorile
halucinante ale lui Bachus?
unde începe şi când se va sfârşi
minciuna cultivată cu migală
în noi şi despre noi – cei mult mai mulţi
decât faimoasa cifră 500.
timpul se cerne împotriva
tuturor cuvintelor
poleite în metafore
şi nimeni, dar nimeni din întregul
absolut real
nu se poate ridica în picioare
să arunce cu singura piatră
care ar putea ucide
şi în acelaşi timp reaşeza
lumea celor 500
(deşi ei sunt cu mult mai mulţi)
la locul ei.