Rodica Buzdugan-Dimineţile mele

aer şi iubire

2010-11-24T23:24:00.000-08:00

iubirea se sparge

în granule de lumină

călăuză fidelă a unei bucurii

ce poate dura sau nu.

se instalează comod

în viaţă,

în somn

în cuvinte, peste tot.

mă trezesc căutând

propria-mi fiinţă,

nici nu ştiu dacă mai exist

sau,
sunt doar imaginea

de pe coperta ultimei carţi.

confuză,
scriu în speranţa

că mă voi recunoaşte.

iau bucăţi din mine

le agăţ de fiecare poem

scris cu iubire,
despre iubire,

cu prea multe

cuvinte uneori,

ca aerul respirat

fără măsură

risipă.

convinsă,
că nu se poate termina

aerul, iubirea…

mai mult

ele nu costă nimic.

atunci de ce mă simt

tot mai săracă...

micuţa

2010-11-24T23:19:00.000-08:00

"buni,
nu ai pus virgulă,

începi cu literă mică...

ciudat mai scrii,

nu ţii cont de nici o regulă".

nu am avut timp

să văd,
floarea de lotus a crescut

lumină.

"ştii, eu, când voi fi mare

mă voi căsători…

dar…
să nu spui nimănui

e secretul nostru,

o să am şi un iubit

în acceeaşi casă".

micuţo, dar soţul tău?

"poate avea şi el o iubita...

aşa,
nu vom fi nevoiţi

să divorţăm niciodată".

apoi tace,

tăcere grea

ca şi cum

nu ar mai vrea nimic.

eu,

ridic privirea şi-l rog

pe”EL”, să rămân
sănătoasă,
la minte.

micuţa continuă inocentă,

"buni ai promis

că nu spui nimănui

e un secret doar,

de ce mă scrii".

mângâi creştetul binecuvântat,

mă adun din cuvinte

cu speranţe cu tot.

noaptea noastră

2010-11-24T23:11:00.000-08:00

lasă iubirea,

nu mutila frumuseţea

atât de fragilă,

pleacă în tăcere...

nu spulbera magia

nopţilor netrăite.

mâine poţi ucide,

doar,
că până mâine

e această noapte,

doar a noastră,

poate înflori liliacul,

pot spune
cuvântul magic,

poţi vedea
ce n-ai ştiut să vezi

sau,
pur şi simplu

iubirea poate cânta

ultimul cântec
de dragoste,

trezindu-ne
din vis.

Voiam să-l iubesc

2010-11-22T07:09:00.000-08:00

voiam doar să-l iubesc
cum iubeşte pământul ploaia,
voiam să fiu
gândul de dimineaţă
lacrima de fericire,
drumul spre bucuria de zi cu zi.
mîinile mi-au crescut copaci
care se înălţau spre cer
pentru a cere ajutor,
ochii doi porumbei albi
zburau spre lumină.
merg ca un orb
cu corpul tremurând,
aş vrea să ajung la periferia
acestei existenţe,
pentru a-mi găsi identitatea
piedută în oceanul de gânduri.
nu mă recunosc
stau faţă în faţă cu această oglindă
văd doar o umbră care se uită
înspăimântată la mine.
voiam doar să-l iubesc,
cu toate fricile din lume,
voiam să-i fiu,
femeie, fetiţă, prietenă bună,
iubirea cea mare
tremurând în mâinile lui reci.

voiam doar să-i fiu.....

Nu există cuvinte

2010-11-22T06:03:00.000-08:00

nu există cuvinte
dorul de buzele tale,
două raze de soare,
dorinţa de a face dragoste
două stele care se întâlnesc
contopindu-se în infinit,
simplu, fără reguli
doar sentimentele
fragile şi-atât de transparente.
nu există cuvinte
depărtarea se instalează comod,
cu surâsul otravit,
te face să simţi
singurătatea absolută
necunoscută.
te transformi în copacul solitar
cu braţele ridicate la cer
fără să simţi foame
sau dorinţa pentru a trăi.
devii înalt tot mai înalt
fragil de vulnerabil
simţi cum te desprinzi
de propria persoană
singurul gând
de-a îmbrăţişa infinitul,
care priveşte cu răbdare
durere îmbrăcată
în roşu de foc.
nu există cuvinte.

Roşu rubin

2010-06-02T08:04:00.000-07:00

am avut un destin,

o poveste de spus zi de zi,

despre cum aş fi vrut să fii

cum am visat de copil.

câte zile şi nopţi am clădit

catedrale cuvinte
altare de rugi

pentru aceeaşi iubire eternă,

(în tăcerile lungi

aşteptări îngenunchiate

la altarul cuvintelor nespuse,

scrise doar cu sfială noaptea,

ca o rugăciune personalizată

până când am devenit cuvânt

purtat de propria credinţă,

spre o destinaţie necunoscută

dar nu erai “tu” nici Vladimir,

doar mintea creia acelaşi personaj

ca pe o floarea de colţ de neatins.)

am crezut că voi şti

să mă apăr de mine ,

pentru cei ce mă vor

o formulă a timpului actual,

folosită într-o schemă universală

fiecare având un rol stabilit

încă de la naştere...

(speranţe inocente,

sădite în dimineţile dinainte

de rugăciune cu smerenie,

credinţa că trebuie să crească

făcând roade

pentru sufletul de care mulţi au uitat,

alergând de la un an la altul

doar pentru a câştiga

bani, bani...

banii pentru care vieţile au devenit

moneda de schimb a unui fel de fericire

aproape distructivă,

orbi în cursa cu timpul

acelaşi timp care vine şi-ţi cere socoteală

când tu deja ai mâinile însângerate

de propriul sânge.)

am păstrat pentru mine femeia
născută pentru iubire,

dintr-o mare iubire

crescută cu aceiaşi iubire

despre care aproape că nici nu se mai ştie,

sentimente, cuvinte, cui îi pasă...

(trădări şi minciună,

vieţi trăite cu frica zilei de mâine,

prietenii aruncate la zar
cuvinte.

dimineţi cu conştiinţa la masă,

privind golul creat între adevăr şi adevăr.

rămaşi fără identitate în propria capcană

doar pentru a ne arăta nouă cine suntem.

lipsiţi de sentimente

în orbirea definitivă a nimicului

respirăm propria respiraţie bolnavă.)

nu mă mai ajung de cât am crescut

în înălţimea spirituală,

din frica de a nu mă pierde in deşert

am tot pus la rădăcină apă şi vitamine,

buline colorate cu viaţă

şi cum să opresc creşterea,

revenirea pentru a mă reaşeza,

să mă strâng în braţe

cu dragostea rămăsă

doar în amintire.

blestemul iubirii

2010-06-02T07:49:00.001-07:00

să simţi în fiecare dimineţă

prin aburul cafelei dansând ameţitor

parfumul celei care te iubeşte

cum na-i mai fost iubit de când erai un “om”.

în muzica lăsată în surdină

şoaptele ei să-ţi spună te iubesc

cu inocenta primei seri în care ţi se dăruia.

să simţi corpul plângând în spasme

cum te respinge şi-n acelaşi timp te vrea

cu frica celei care nu cunoaşte

nici cine eşti nici când vei dispărea…

s-o vezi trecând prin ochii amintirii

la braţ cu alt bărbat curtenitor

să vrei doar s-o atingi cu gîndul

când ea dispare ca un simplu nor,

să te trezeşti în miez de noapte

să simţi cum te atinge temătoare

cum te sărută cu lacrimi de copilă

ce încă mai visează la “făt frumos”

venit pe calul alb călare.

să ştii că este ea aleasa vieţii tale

venită cu iubirea-n măna ta păgână

cu inocenţa unei copile plină de speranţe

rănită de orgolii şi jocuri fără milă.

să vrei, să simţi, să ştii, să crezi,

să-ţi pară rău, fără să poţi să faci ceva,

nu pentru că nu o iubeşti

doar pentru că ti-e frică să accepţi

că este ea.

Ziua aceea

2010-06-02T07:46:00.000-07:00

aici e biroul,mă gândesc la tine

cu dorinţa nebună de a te îmbrăţişa,

cu această iubire care se revoltă.

maşina de scris umilă şi tăcută

aşezată în faţa mea cu limba tăiată,

pentru a nu vorbi.

limba-
amândoi-
vieţi misterioase…

a fost ieri ziua aceea.

a fost ziua limbi tale,

ce ieşea dintre buzele conturate,

două porţi deschise spre infern,

jumătate animal, jumătate pasăre,

blocate în inima mea.

a fost ziua regelui cu legi nescrise,

am mângâiat venele roşii, venele albastre,

mâinile au atins corpul

au tremurat de dorinţă,

au coborât spre a descoperi intimităţile tale,

unde diamantele sunt închise

iesind afară doar pentru a construi

secunde şi minute de dorinţi.

sângele strigă
naşte povestea imposibilă

modelând o statuie umilă
sufletul meu.

uimită aşteptândute.

a fost ieri ziua aceea.

a fost ieri ziua feţei tale
de după dragoste

cântecul unei fetiţe,

respiraţiile împreunate a tăcere,

degetele desenând mici surâsuri

pe buze,

cu cele mai simple cuvinte am scris

in inima ta TE IUBESC,

am spus în şoaptă “trezeştete”,

ai deschi ochii
ai continuat să dormi.

am intrat în visul tău,
am făcut dragoste

prinzând rădăcini în corp,

s-a nascut copilul nostru

purtându-l fără să ştii în casă

pentru a nu-mi lipsi tu niciodată.

ieri nu am dorit să fiu uitată.

uite maşina asta de scris,

cu limba tăiată
stă în faţa mea

mai guralivă ca oricând,

şi această iubire

rămasă în ziua aceea
de ieri.

vindecarea

2009-11-05T02:06:00.000-08:00

nu te uita mustrător,
sunt eu şi cuvintele
roşu aprins,
sentimentul iubirii
(bucăţi şi agăţat de trup,
aşa ca rochia verii.
sunt frumoasă, pentru că te iubesc
am învăţat cuvântul,
sentimentul,
fluture jucăuş
plin de viaţă,
mai apoi vierme
ţesând fire de mătase
în culorile curcubeului
peste prăpastia
creată de vieţile noastre,
ziua în care privirile rătăcite
au înţepenit mirate
salutând unicul moment
al fericirii de-a exista).
apoi sămânţa iubirii
încolţită pe fundul prăpastiei
ridicându-se spre lumină cu sfială
vieţile noastre rămase
în inima copacului,
cu braţele ridicate
spre mila cerească
înlănţuite
liane puternice,
de nedespărţit
aproape de contopirea absolută.
apoi furtuna aruncându-ne
pe drumuri total opuse,
umbre rătăcite fără identitate
căutând lumina, calea regăsirii,
(vinovată de loialitate
tu, necruţător
privind cum mă risipesc
fără să auzi ţipătul
care ucidea.
am inventat insula
punând zi de zi,
cărămidă peste cărămidă
până am dispărut,
în inima oglinzii buclucaşe
care,
a desenat rânjetul nepăsător,
privirea tăioasă
ţinuta impecabilă
de neatins.
eram aproape perfectă
nu mă mai dureai).
trăiam pur şi simplu,
mă minţeam.
o lacrimă
s-a prelins pe obraz
aşezându-se pe buze,
era dulce,
deşi lacrimile sunt sărate,
(am tresărit
privind oglinda,
am văzut o umbră.
eu nu eram.
furioasă,
am dărâmat zidul
am spălat cu lacrimi fiecare
cărămidă care mă ascundea
am spart oglinda
ieşind din irealul
care mă ţinea departe
de singura bucurie a vieţii)
iubirea.

curcubeu

2009-10-11T02:28:00.000-07:00

toate micile amănunte
cum ar fi;
culoarea ochilor tăi,
mâinile ameninţător de mari,
buzele cărnoase conturate perfect,
desen abstract
şi pielea bătătorită,
stau mărturie
a cât poţi încă să fii
greşeala
anilor rămaşi amprentă
pe fiecare cuvănt,
târziul colorând visele
în curcubeu
peste prăpastia dintre "eu"şi "tu",
punte de remuşcări
în speranţa că poate mâine
ne vom spune toate cuvintele
privind cum se sparge bariera
timpului necruţător.
"eu"-l din tine şi "tu"-l din mine
devin un întreg a iubiri,
bumerangul speranţei străpunge
inimile împietrite de aşteptări
doar ecoul unui ţipăt târziu
mă trezeşte la aceiaşi realitate
în faţa acestor poeme
subiective
dure.

prăpastia

2009-10-11T02:10:00.000-07:00

nu reuşesc să mă ţin
pe picioare,
mă prăbuşesc în mine toată
cu creier,
visele mă trag tot mai jos,
spre adâncul fiinţei.
mă trezesc lângă bagajele răvăşite
într-o încăpere cu pereţii roz
venişoare firave
de culoarea liliacului înflorit.
într-un colţ al minţii
pe singurul scaun,
desenat în culorile curcubeului
stă tolănită viaţa
îmbrăcată în roşu,
cu părul cârlionţat
prins cu un buchet de lacrimi aurii,
priveşte sfidător.
pe masă stau răvăşite amintirile
împrăştiate peste tot
furioase şi flămânde,
lumina lumânarii mă ajută să văd
dezordinea,
nu mai am loc să-mi aşez mâinile.
mirată
în mijlocul camerei privesc
cu ochii minţii,
am reuşit să mă pierd ...
unde sunt eu...
adorm aproape de uitare,
fără gânduri
transformându-mă în propriul vis
din care nu pot să mai ies.
rămân închisă,
prizoniera proriei erori.

Nebunia

2009-09-20T07:41:00.000-07:00

simţi uneori că ţi se sparge pieptul
de un ţipăt neauzit de durere
cum creşte găndul copac
cu rădăcini din stomac
şi se-tinde până-n creier
transformându-se
într-o creangă ce vrea să iasă
la lumină
deşi tu n-ai vrut să ieşi
din carnea ta
nici să-mparţi suferinţa cu nimeni
egoistă
a propriei tale perfecţiuni
deformate
poleită în cuvinte
scârbos de perfecte
cu trupul înfăşurat în jurul
copacului ajuns
la maturitatea absolută
nemaiîncăpând
în propriul trup de pământ
bătătorit
şi creanga care creşte fără voie
ridicându-se
în bătaia soarelui răsucindu-se
ca o liană
spre a deveni şi mai puternică
fără dragoste
cu alte şi alte crengi
răsucite
şi răsrăsucite într-o disperare
acută
ce-ţi sparge timpanul
până nu mai ştii
nici cine eşti sau ai fost
vreodată
împărţind altare de sacrificii
doar pentru a avea un loc
unde să te rogi
şi să fii auzit
ţipând din dreptul inimii
rămase talisman
al singurei dovezi că ai fost
nu eşti mort
ci doar o bucată de viaţă
cu rădăcini
înfipte bine în propria carne
sângerând zi
de zi.