Nebunia

simţi uneori că ţi se sparge pieptul
de un ţipăt neauzit de durere
cum creşte găndul copac
cu rădăcini din stomac
şi se-tinde până-n creier
transformându-se
într-o creangă ce vrea să iasă
la lumină
deşi tu n-ai vrut să ieşi
din carnea ta
nici să-mparţi suferinţa cu nimeni
egoistă
a propriei tale perfecţiuni
deformate
poleită în cuvinte
scârbos de perfecte
cu trupul înfăşurat în jurul
copacului ajuns
la maturitatea absolută
nemaiîncăpând
în propriul trup de pământ
bătătorit
şi creanga care creşte fără voie
ridicându-se
în bătaia soarelui răsucindu-se
ca o liană
spre a deveni şi mai puternică
fără dragoste
cu alte şi alte crengi
răsucite
şi răsrăsucite într-o disperare
acută
ce-ţi sparge timpanul
până nu mai ştii
nici cine eşti sau ai fost
vreodată
împărţind altare de sacrificii
doar pentru a avea un loc
unde să te rogi
şi să fii auzit
ţipând din dreptul inimii
rămase talisman
al singurei dovezi că ai fost
nu eşti mort
ci doar o bucată de viaţă
cu rădăcini
înfipte bine în propria carne
sângerând zi
de zi.