am avut un destin,
o poveste de spus zi de zi,
despre cum aş fi vrut să fii
cum am visat de copil.
câte zile şi nopţi am clădit
catedrale cuvinte
altare de rugi
pentru aceeaşi iubire eternă,
(în tăcerile lungi
aşteptări îngenunchiate
la altarul cuvintelor nespuse,
scrise doar cu sfială noaptea,
ca o rugăciune personalizată
până când am devenit cuvânt
purtat de propria credinţă,
spre o destinaţie necunoscută
dar nu erai “tu” nici Vladimir,
doar mintea creia acelaşi personaj
ca pe o floarea de colţ de neatins.)
am crezut că voi şti
să mă apăr de mine ,
pentru cei ce mă vor
o formulă a timpului actual,
folosită într-o schemă universală
fiecare având un rol stabilit
încă de la naştere...
(speranţe inocente,
sădite în dimineţile dinainte
de rugăciune cu smerenie,
credinţa că trebuie să crească
făcând roade
pentru sufletul de care mulţi au uitat,
alergând de la un an la altul
doar pentru a câştiga
bani, bani...
banii pentru care vieţile au devenit
moneda de schimb a unui fel de fericire
aproape distructivă,
orbi în cursa cu timpul
acelaşi timp care vine şi-ţi cere socoteală
când tu deja ai mâinile însângerate
de propriul sânge.)
am păstrat pentru mine femeia
născută pentru iubire,
dintr-o mare iubire
crescută cu aceiaşi iubire
despre care aproape că nici nu se mai ştie,
sentimente, cuvinte, cui îi pasă...
(trădări şi minciună,
vieţi trăite cu frica zilei de mâine,
prietenii aruncate la zar
cuvinte.
dimineţi cu conştiinţa la masă,
privind golul creat între adevăr şi adevăr.
rămaşi fără identitate în propria capcană
doar pentru a ne arăta nouă cine suntem.
lipsiţi de sentimente
în orbirea definitivă a nimicului
respirăm propria respiraţie bolnavă.)
nu mă mai ajung de cât am crescut
în înălţimea spirituală,
din frica de a nu mă pierde in deşert
am tot pus la rădăcină apă şi vitamine,
buline colorate cu viaţă
şi cum să opresc creşterea,
revenirea pentru a mă reaşeza,
să mă strâng în braţe
cu dragostea rămăsă
doar în amintire.
