vindecarea

nu te uita mustrător,
sunt eu şi cuvintele
roşu aprins,
sentimentul iubirii
(bucăţi şi agăţat de trup,
aşa ca rochia verii.
sunt frumoasă, pentru că te iubesc
am învăţat cuvântul,
sentimentul,
fluture jucăuş
plin de viaţă,
mai apoi vierme
ţesând fire de mătase
în culorile curcubeului
peste prăpastia
creată de vieţile noastre,
ziua în care privirile rătăcite
au înţepenit mirate
salutând unicul moment
al fericirii de-a exista).
apoi sămânţa iubirii
încolţită pe fundul prăpastiei
ridicându-se spre lumină cu sfială
vieţile noastre rămase
în inima copacului,
cu braţele ridicate
spre mila cerească
înlănţuite
liane puternice,
de nedespărţit
aproape de contopirea absolută.
apoi furtuna aruncându-ne
pe drumuri total opuse,
umbre rătăcite fără identitate
căutând lumina, calea regăsirii,
(vinovată de loialitate
tu, necruţător
privind cum mă risipesc
fără să auzi ţipătul
care ucidea.
am inventat insula
punând zi de zi,
cărămidă peste cărămidă
până am dispărut,
în inima oglinzii buclucaşe
care,
a desenat rânjetul nepăsător,
privirea tăioasă
ţinuta impecabilă
de neatins.
eram aproape perfectă
nu mă mai dureai).
trăiam pur şi simplu,
mă minţeam.
o lacrimă
s-a prelins pe obraz
aşezându-se pe buze,
era dulce,
deşi lacrimile sunt sărate,
(am tresărit
privind oglinda,
am văzut o umbră.
eu nu eram.
furioasă,
am dărâmat zidul
am spălat cu lacrimi fiecare
cărămidă care mă ascundea
am spart oglinda
ieşind din irealul
care mă ţinea departe
de singura bucurie a vieţii)
iubirea.

curcubeu

toate micile amănunte
cum ar fi;
culoarea ochilor tăi,
mâinile ameninţător de mari,
buzele cărnoase conturate perfect,
desen abstract
şi pielea bătătorită,
stau mărturie
a cât poţi încă să fii
greşeala
anilor rămaşi amprentă
pe fiecare cuvănt,
târziul colorând visele
în curcubeu
peste prăpastia dintre "eu"şi "tu",
punte de remuşcări
în speranţa că poate mâine
ne vom spune toate cuvintele
privind cum se sparge bariera
timpului necruţător.
"eu"-l din tine şi "tu"-l din mine
devin un întreg a iubiri,
bumerangul speranţei străpunge
inimile împietrite de aşteptări
doar ecoul unui ţipăt târziu
mă trezeşte la aceiaşi realitate
în faţa acestor poeme
subiective
dure.

prăpastia

nu reuşesc să mă ţin
pe picioare,
mă prăbuşesc în mine toată
cu creier,
visele mă trag tot mai jos,
spre adâncul fiinţei.
mă trezesc lângă bagajele răvăşite
într-o  încăpere cu pereţii roz
venişoare firave
de culoarea liliacului înflorit.
într-un colţ al minţii
pe singurul scaun,
desenat în culorile curcubeului
stă tolănită viaţa
îmbrăcată în roşu,
cu părul cârlionţat
prins cu un buchet de lacrimi aurii,
priveşte sfidător.
pe masă stau răvăşite amintirile
împrăştiate peste tot
furioase şi flămânde,
lumina lumânarii mă ajută să văd
dezordinea,
nu mai am loc să-mi aşez mâinile.
mirată
în mijlocul camerei privesc
cu ochii minţii,
am reuşit să mă pierd ...
unde sunt eu...
adorm aproape de uitare,
fără gânduri
transformându-mă în propriul vis
din care nu pot să mai ies.
rămân închisă,
prizoniera proriei erori.

Nebunia

simţi uneori că ţi se sparge pieptul
de un ţipăt neauzit de durere
cum creşte găndul copac
cu rădăcini din stomac
şi se-tinde până-n creier
transformându-se
într-o creangă ce vrea să iasă
la lumină
deşi tu n-ai vrut să ieşi
din carnea ta
nici să-mparţi suferinţa cu nimeni
egoistă
a propriei tale perfecţiuni
deformate
poleită în cuvinte
scârbos de perfecte
cu trupul înfăşurat în jurul
copacului ajuns
la maturitatea absolută
nemaiîncăpând
în propriul trup de pământ
bătătorit
şi creanga care creşte fără voie
ridicându-se
în bătaia soarelui răsucindu-se
ca o liană
spre a deveni şi mai puternică
fără dragoste
cu alte şi alte crengi
răsucite
şi răsrăsucite într-o disperare
acută
ce-ţi sparge timpanul
până nu mai ştii
nici cine eşti sau ai fost
vreodată
împărţind altare de sacrificii
doar pentru a avea un loc
unde să te rogi
şi să fii auzit
ţipând din dreptul inimii
rămase talisman
al singurei dovezi că ai fost
nu eşti mort
ci doar o bucată de viaţă
cu rădăcini
înfipte bine în propria carne
sângerând zi
de zi.