vindecarea

nu te uita mustrător,
sunt eu şi cuvintele
roşu aprins,
sentimentul iubirii
(bucăţi şi agăţat de trup,
aşa ca rochia verii.
sunt frumoasă, pentru că te iubesc
am învăţat cuvântul,
sentimentul,
fluture jucăuş
plin de viaţă,
mai apoi vierme
ţesând fire de mătase
în culorile curcubeului
peste prăpastia
creată de vieţile noastre,
ziua în care privirile rătăcite
au înţepenit mirate
salutând unicul moment
al fericirii de-a exista).
apoi sămânţa iubirii
încolţită pe fundul prăpastiei
ridicându-se spre lumină cu sfială
vieţile noastre rămase
în inima copacului,
cu braţele ridicate
spre mila cerească
înlănţuite
liane puternice,
de nedespărţit
aproape de contopirea absolută.
apoi furtuna aruncându-ne
pe drumuri total opuse,
umbre rătăcite fără identitate
căutând lumina, calea regăsirii,
(vinovată de loialitate
tu, necruţător
privind cum mă risipesc
fără să auzi ţipătul
care ucidea.
am inventat insula
punând zi de zi,
cărămidă peste cărămidă
până am dispărut,
în inima oglinzii buclucaşe
care,
a desenat rânjetul nepăsător,
privirea tăioasă
ţinuta impecabilă
de neatins.
eram aproape perfectă
nu mă mai dureai).
trăiam pur şi simplu,
mă minţeam.
o lacrimă
s-a prelins pe obraz
aşezându-se pe buze,
era dulce,
deşi lacrimile sunt sărate,
(am tresărit
privind oglinda,
am văzut o umbră.
eu nu eram.
furioasă,
am dărâmat zidul
am spălat cu lacrimi fiecare
cărămidă care mă ascundea
am spart oglinda
ieşind din irealul
care mă ţinea departe
de singura bucurie a vieţii)
iubirea.