vindecarea

nu te mai uita mustrător,
sunt eu cu aceleaşi cuvinte
poleite în roşu aprins,
acelaşi sentiment al unei iubiri
rupte în bucăţi şi agăţate de trup,
aşa ca rochia verii.
sunt încă frumoasă, pentru că te iubesc
de când am învăţat cuvântul,
sensul sentimentului tulburând  copilăria,
fluture jucăuş şi plin de viaţă,
mai apoi vierme
ţesând fire de mătase
în culorile curcubeului
peste prăpastia
creată de vieţile noastre,
încă din ziua în care privirile rătăcite
au înţepenit mirate
salutând unicul moment
al fericirii de-a exista.
apoi sămânţa iubirii
încolţită pe fundul prăpastiei
ridicându-se spre lumină cu sfială
şi vieţile noastre rămase
în inima copacului,
cu braţele ridicate
spre mila cerească
înlănţuite ca lianele,
de nedespărţit
aproape de contopirea absolută.
apoi furtuna aruncându-ne
pe drumuri total opuse,
umbre rătăcite fără identitate
căutând lumina, calea regăsirii,
eu, vinovată de loialitate
tu, necruţător
privind cum mă risipesc
fără să auzi ţipătul
care ucidea.
am inventat insula
punând zi de zi,
cărămidă peste cărămidă
până am dispărut,
în inima oglinzii buclucaşe
care,
a desenat rânjetul nepăsător,
privirea tăioasă
ţinuta impecabilă
pentru a fi de neatins.
eram aproape perfectă
nu mă mai durea iubirea,
trăiam pur şi simplu,
mă minţeam pe mine
era ok.
până azi când o lacrimă
s-a prelins pe obraz
aşezându-se pe buze,
era dulce,
deşi lacrimile sunt sărate,
am tresărit
fugind în faţa oglinzii,
nu existam
nu mă găseam.
furioasă,
am dărâmat zidul
am spălat cu lacrimi fiecare
cărămidă care mă ascundea
am spart oglinda
ieşind din irealul
care mă ţinea departe
de singura bucurie a vieţii
iubirea.

curcubeu

toate micile amănunte
cum ar fi;
culoarea neagră a ochilor tăi,
mâinile ameninţător de mari,
buzele cărnoase conturate perfect,
trupul ca un desen abstract
pe pielea bătătorită,
stau mărturie
a cât poţi încă să fii
greşeala
anilor rămaşi amprentă
pe fiecare cuvănt,
târziul colorând visele
în curcubeu
peste prăpastia dintre "eu"şi "tu",
punte de remuşcări
în speranţa că poate mâine
ne vom spune toate cuvintele
privind cum se sparge bariera
timpului necruţător.
"eu"-l din tine şi "tu"-l din mine
devin un întreg a iubiri,
bumerangul speranţei străpunge
inimile împietrite de aşteptări
şi doar ecoul unui ţipăt târziu
mă trezeşte la aceiaşi realitate
în faţa acestor poeme
subiective
dure.

prăpastia

nu reuşesc să mă ţin
pe proprile-mi picioare,
mă prăbuşesc în mine toată
cu amintirile legate de creier,
visele apăsându-mă tot mai jos,
spre adâncul fiinţei.
mă trezesc lângă bagajele răvăşite
într-o  încăpere cu pereţii roz
şi venişoare firave
de culoarea liliacului înflorit.
undeva într-un colţ al minţii
pe singurul scaun,
desenat în culorile curcubeului
stă tolănită viaţa
îmbrăcată în roşu,
cu părul cârlionţat
prins cu un buchet de lacrimi aurii,
mă priveşte sfidător.
pe masă stau răvăşite amintirile
împrăştiate peste tot
furioase şi flămânde,
lumânarea aprinsă mă ajută să văd
dezordinea,
aproape că nu mai am loc să-mi aşez mâinile.
obosită şi mirată
de ce văd mă aşez
în mijlocul camerei privindu-mă
cu ochii minţii,
în dorinţa de a înţelege
cum am reuşit să pierd controlul.
adorm aproape de uitare,
fără gânduri
transformându-mă în propriul vis
din care nu cred că voi putea ieşi.
rămân închisă în construcţia stupidă,
eliberată de fricile
imaginare
plutesc spre adâncul fiinţei
necunoscute încă,
mă minunez de tot ce am păstrat
cu credinţă,
de bogăţiile aruncate a uitare,
amintiri ascunse cu grijă
de curioşi.
înţeleg că răspunsul se află acolo
în adâncuri,
aşteptând ca eu să am
doar curajul
de a vrea să ştiu.

Nebunia

simţi uneori că ţi se sparge pieptul
de un ţipăt neauzit de durere
cum creşte găndul copac
cu rădăcini din stomac
şi se-tinde până-n creier
transformându-se
într-o creangă ce vrea să iasă
la lumină
deşi tu n-ai vrut să ieşi
din carnea ta
nici să-mparţi suferinţa cu nimeni
egoistă
a propriei tale perfecţiuni
deformate
poleită în cuvinte
scârbos de perfecte
cu trupul înfăşurat în jurul
copacului ajuns
la maturitatea absolută
nemaiîncăpând
în propriul trup de pământ
bătătorit
şi creanga care creşte fără voie
ridicându-se
în bătaia soarelui răsucindu-se
ca o liană
spre a deveni şi mai puternică
fără dragoste
cu alte şi alte crengi
răsucite
şi răsrăsucite într-o disperare
acută
ce-ţi sparge timpanul
până nu mai ştii
nici cine eşti sau ai fost
vreodată
împărţind altare de sacrificii
doar pentru a avea un loc
unde să te rogi
şi să fii auzit
ţipând din dreptul inimii
rămase talisman
al singurei dovezi că ai fost
nu eşti mort
ci doar o bucată de viaţă
cu rădăcini
înfipte bine în propria carne
sângerând zi
de zi.