luni, 18 iulie 2016

albastru

albastru
3 mai 2014

nuanțe de albastru dansând
pe gândurile aproape șterse
din memoria amnezică
a eului exilat
pe tărâmul viselor deșarte...
tu și eu suntem albaștri
avem coronițe de dafin
pe frunte,
pe brațe iubirea
înflorită în ochii zilelor întârziate,
de destin...
împărțim bucăți de cuvinte
însiropate,
în dragostea dătătoare
de speranță,
celor alungați ca și noi în universul-
curcubeului...
suntem aproape de cer
păzitori la granița cu destinul,
lăsăm clandestinii să ajungă
la destinație...
două inimi într-o singură culoare-
strălucind în arcul curcubeului
inconfundabil-
albastru....







mereu

mereu
3 mai 2014
ești lumina iubirii uitată aprinsă
în inima bătând precum clopotele-
a duminică îmbrăcată
cu privirea ta
în care mă oglindesc doar eu,
gătită ca primăvara abia înflorită
purtând pe brațe săruturile,
cu miros de liliac și lămâiță...
ești extraterestrul intrat
în mintea mea năucă, 
cu amintiri agățate
de pervaz,
unde și azi porumbelul se oprește
aducând vești,
despre tristețea ochilor tăi...
chiar dacă te-aș omorâ cu amândouă
mâinile-
(mîinile care au mângâiat absențele
încrustate în carnea țipând de dorință,
te-au scris pe fiecare clipă trecută
în așteptare,
construind pentru amîndoi
din bucăți de viață,
universul
existenței visate...)
rămânem împreunați în colierul
cu o singură lacrimă neplânsă
agățată talisman în privirile
aproape stinse...
mereu ai fost-
totdeauna ai rămas
lumină....








mama

mama
28 aprilie 2014
simt că nu ating pământul
ca și cum rădăcinile
ar fi fost smulse,
o frunză care plutește
inconștient
în bătaia vântului...
fără ,,ea,,
universul devine și mai misterios
întrebările se ramifică,
căpitanul purta corabia la destinație 
fără pierderi...
era universul tăcerilor
vorbitoare,
cu atâtea cuvinte înțelepte
sculptate,
pe obrazul brăzdat de neputință
și acceptare...
,,mama,,
nu e doar cea care te naște
dând vieții tale un sens
și un rost
e rădăcina care te ține cu picioarele
pe pământ...
lumina călăuză spre mâine
neștiut,
puterea de a duce
mai departe,
ceea ce ,,ea,, ți-a donat
prin naștere,
să fii mamă...
doar că fără ,,ea,,
cuvântul mamă...
devine mare
cât universul...






cine sunt

cine sunt

crescută din seceta abundentă
copac solitar
în deșertul așteptărilor,
cu rădăcinile ajunse
până în inima pământului
să soarbă o singură picătură
de apă,
care trebuie să ajungă
pentru toate zilele
înfrunzite
pe ramurile existenței...
ajunsă aproape
de poala cerului
cerșind fără rușine îndurare
atotputernicului,
pentru cât am crezut în rugăciunile
aprinse,
lumânări
arzând sufletul însetat.
tai bucăți din ramuri
nerodite,
sângerând tăceri 
și cât aș vrea
să beau
durerea într-un pahar de vin
roșu de păcat 
a neuitare înflorită
pe pagini albe încă doamne,
iartă tu.
eu,
sunt doar floarea nerodită.
să-mi fi dat un pumn
de fericire,
pentru toate zilele însetate
de iubirea interzisă,
ca și apa cea de toate zilele...
doamne,
ai fi putut măcar tu să știi,
tu,
care le știi pe toate...
că eu,
copac rebel,
voi dărâma cerul
pentru a ajunge la tine
să-mi spui,
de ce doamne trebuie
doar să cred,
de ce...

am iubit

confuză

confuză


aș vrea să mă dezleg
de toate
te iubescurile
adunate pe viață
ca un blestem,
care se joacă cu imaginația
întotdeauna.
noaptea se cuibărește
în brațele mele
încolăcite în jurul corpului,
ca și cum ar vrea
să nu mă piardă…
în vis.
de fiecare dată
teiubescul este
revoltat,
pentru că eu ar fi trebuit
să-l trăiesc,
deși povestea nu era a mea
niciodată,
era povestea fiecăruia
din cei care visau,
umărul drept dezgolit
sau pur și simplu
o noapte consumată într-un pahar
de alcool...
beau doar să uit cine sunt
uneori,
când mă urăsc în pacea
singurătății,
păcătoasă
în greșeala de a nu mă ierta
nici măcar pe mine.
poate ar fi fost frumos
să cred
în cuvinte,
să mă las
purtată pe aripile mătăsoase,
mirosind













a liliac
și lămâiță...
a primăvară
și...apoi...
cum nu știu să fiu
altceva
decât iubire,
cuvintele le-ascult cu drag
și mă alint,
le prind în palmă
le miros căldura
și nu simt,
fluturii dansând în stomac
a beție,
bătând precum clopotele
a duminică
din aripile mătăsoase…
mirosind a păcat și iertare
deodată...
confuză în realul dimineților
obosite,
mă întreb
dacă teiubescul
uneori,
este arma
ce vrea să ucidă frumusețea
crezului....   



sunt eu

sunt eu





aș putea să spun că sunt
un om singur,
dincolo de toate prieteniile
 care mă fac bogată,
atât de bogată,
că nu mă poate cumpăra
nimeni.
banii au puterea
de a distruge capacitatea
comprehensivă
a realului din care facem parte,
unde nu întotdeauna
totul este bun de cumpărat...
mai mult
mă gândesc cât de tristă
mi-apare
lumea din care fac parte absolut
din greșeală;
pentru că ochii mei văd
culorile curcubeului
din fiecare dimineață când cerul
abia se trezește,
clătindu-și privirea cu lacrima sfântă
a nopților spânzurate
de lumina lunii pline de păcate...
mâinile simt pulsul fiecărui anotimp
rămas repetent
nerodind
fructul așteptărilor grăbite uneori,
buzele mele
sărută îndrăgostite fiecare primăvară
din care lipsește doar iubirea
și ,,el,,...
corpul întinerește cu fiecare an înflorind
câte un rid
așezat cuviincios și responsabil
la  locul lui,
inima cântă fiecare clipă hărăzită
de a-mi fi
construind imperii pentru iubirea
de aproapele
mai neajutorat decât mine.
sunt rugăciunea tuturor celor
ce nu au curajul
să ridice mâna stângă
și să ceară îndurare;
stăpâne,
suntem creația ta divină.
sunt doar cuvântul
însângerat
de mâinile rănite
scrijelind te iubesc,
în disperarea ultimei clipe,
privirea rătăcită
în momentul nebuniei
supreme
când nu vezi lângă tine
decât ochii blajini
ai morții,
mângâindu-te înfricoșată și ea
de durerea absolută...
sunt luptătoarea
care cunoaște
gustul înfrângerii
dar
și bucuria renașterii
din propria cenușă,
sunt eu,
lumina nopților
din care mă hrănesc...
cu roua dimineților
oblojesc rănile adânci de trădări,
interese meschine,
cu măști colorate
de zâmbete
și aceste rânduri scrise
din dragoste
prea multă dragoste
de voi...








cele două ,,eu,,

cele două ,,eu,,


oglinda, prietenă fidelă
există dintotdeauna,
nu m-a trădat niciodată...
ne-am certat la cuțite
aruncâdu-i nessul în față,
urlând disperată de fiecare dată
când reușea să-mi arate adevărul,
dificil de acceptat
de cele mai multe ori.
trebuie să știți,
în fiecare dimineață
ca un ritual meticulos
prepar nessul,
pe măsuța din fața oglinzii.
încă somnoroasă
cu ochii abia deschiși
se uită critic la mișcările
lente,
făcute calculat
la nivelul unei tensiuni
și ea dintotdeauna  80/60...
-uite-te la cea dinlăuntru,
nu la cea care se holbează
la mine
știind bine că nu pot accepta
să văd distanța dintre tine
și tine...
la ce folosește filosofia
 înțelepciunii tale
atâta timp cât tristețea te sfâșie,
ții închisă
femeia frumoasă ce ești
e sensibilă
zici tu,
ar fi strivită
de răul ce bântuie
timpul în care trăiești...
privesc ochii oglinzii ieșiți din orbite
de dragoste
și grijă pentru viața
din care lipsește doar bucuria
zilelor în care te trezești
tu cu tine,
fără frica de a fi transparentă...
ascunsă sub măști colorate
pentru ca un mâine
să existe,
mai mult devenită războinic
al idealurilor
feministe,
până la uitarea de sine
în speranța că ,,ea,, femeia,
poate surâde cu ochii deschiși
oricărui ,,el,,
aducător de destine,
necunoscute...