Roşu rubin

am avut un destin,

o poveste de spus zi de zi,

despre cum aş fi vrut să fii

cum am visat de copil.

câte zile şi nopţi am clădit

catedrale cuvinte
altare de rugi

pentru aceeaşi iubire eternă,

(în tăcerile lungi

aşteptări îngenunchiate

la altarul cuvintelor nespuse,

scrise doar cu sfială noaptea,

ca o rugăciune personalizată

până când am devenit cuvânt

purtat de propria credinţă,

spre o destinaţie necunoscută

dar nu erai “tu” nici Vladimir,  

doar mintea creia acelaşi personaj

ca pe o floarea de colţ de neatins.)  

am crezut că voi şti

să mă apăr de mine ,

pentru cei ce mă vor

o formulă a timpului actual,   

folosită într-o schemă universală

fiecare având un rol stabilit

încă de la naştere...

(speranţe inocente,

sădite în dimineţile dinainte

de rugăciune cu smerenie,

credinţa că trebuie să crească

făcând roade  

pentru sufletul de care mulţi au uitat,

alergând de la un an la altul

doar pentru a câştiga

bani, bani...

banii pentru care vieţile au devenit

moneda de schimb a unui fel de fericire

aproape distructivă,

orbi în cursa cu timpul

acelaşi timp care vine şi-ţi cere socoteală

când tu deja ai mâinile însângerate

de propriul sânge.)

am păstrat pentru mine femeia 
născută pentru iubire,

dintr-o mare iubire

crescută cu aceiaşi iubire

despre care aproape că nici nu se mai ştie,

sentimente, cuvinte, cui îi pasă...

(trădări şi minciună,

vieţi trăite cu frica zilei de mâine,

prietenii aruncate la zar 
cuvinte.

dimineţi cu conştiinţa la masă,

privind golul creat între adevăr şi adevăr.

rămaşi fără identitate în propria capcană

doar pentru a ne arăta  nouă cine suntem.

lipsiţi de sentimente

în orbirea definitivă a nimicului

respirăm propria respiraţie bolnavă.)

nu mă mai ajung de cât am crescut

în înălţimea spirituală,

din frica de a nu mă pierde in deşert

am tot pus la rădăcină apă şi vitamine,

buline colorate cu viaţă

şi cum să opresc creşterea,

revenirea pentru a mă reaşeza,

să mă strâng în braţe

cu dragostea rămăsă

doar în amintire.