spaima se naşte odată cu noi,
creşte alături, prinzând rădăcini,
se-ntinde – iederă umbrind
culorile vieţii, sculptate-n curcubeu.
minţim construind catedrale
de aduceri aminte atât de târzii,
desenăm măşti viu colorate
cu lacrimi de sânge,
punem pe masa prietenilor –
cele mai alese bucate gătite
cu mirodenii aduse din străinătate,
vrem să salvăm aparenţele...
doar spaima rânjeşte
de efortul tău de a nu fi ceea ce eşti
tolănită pe singura viaţa.
în tine ţipă dorinţa de a fi
omul zilei cu slăbiciuni,
îndrăgostită de-ţi vine să vomiţi,
sau cu cinci lei în buzunar,
gândindu-te ce să cumperi mai întâi
covrigi, vodcă sau ceva pentru căţel.
dar, vai, frica te învinge,
pui masca, mergi mai departe
cu viaţa ascunsă într-un buzunar găurit
zâmbetul îngheţat în colţul gurii.
nu vrei jumatăţi de măsură
nici să fii
jumătate de om.
lumina de nicăieri nu răsare.
albastru s-a şters de peste tot,
îl rogi pe Dumnezeu să te caute –
rătăcită într-un alt timp
despre care nu ştii aproape nimic –
Dumnezeul adorat, căruia-i vorbeşti
despre fiecare lacrimă de copil,
despre iubire,
rugăminţi, plecări…
fără iubire suntem morţi atât de tineri...
pentru iertare timpul vine
prea târziu.
priveşti împrejur: eşti viu,
mai poţi salva câte ceva,
dar te ţine,
cu mâini tremurânde,
frica
de frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu