albastru

albastru

3 mai 2014

nuanțe de albastru dansând

pe gândurile aproape șterse

din memoria amnezică

a eului exilat

pe tărâmul viselor deșarte...

tu și eu suntem albaștri

avem coronițe de dafin

pe frunte,

pe brațe iubirea

înflorită în ochii zilelor întârziate,

de destin...

împărțim bucăți de cuvinte

însiropate,

în dragostea dătătoare

de speranță,

celor alungați ca și noi în universul-

curcubeului...

suntem aproape de cer

păzitori la granița cu destinul,

lăsăm clandestinii să ajungă

la destinație...

două inimi într-o singură culoare-

strălucind în arcul curcubeului

inconfundabil-

albastru....

mereu

mereu

3 mai 2014

ești lumina iubirii uitată aprinsă

în inima bătând precum clopotele-

a duminică îmbrăcată

cu privirea ta

în care mă oglindesc doar eu,

gătită ca primăvara abia înflorită

purtând pe brațe săruturile,

cu miros de liliac și lămâiță...

ești extraterestrul intrat

în mintea mea năucă, 

cu amintiri agățate

de pervaz,

unde și azi porumbelul se oprește

aducând vești,

despre tristețea ochilor tăi...

chiar dacă te-aș omorâ cu amândouă

mâinile-

(mîinile care au mângâiat absențele

încrustate în carnea țipând de dorință,

te-au scris pe fiecare clipă trecută

în așteptare,

construind pentru amîndoi

din bucăți de viață,

universul

existenței visate...)

rămânem împreunați în colierul

cu o singură lacrimă neplânsă

agățată talisman în privirile

aproape stinse...

mereu ai fost-

totdeauna ai rămas

lumină....

mama

mama

28 aprilie 2014

simt că nu ating pământul

ca și cum rădăcinile

ar fi fost smulse,

o frunză care plutește

inconștient

în bătaia vântului...

fără ,,ea,,

universul devine și mai misterios

întrebările se ramifică,

căpitanul purta corabia la destinație 

fără pierderi...

era universul tăcerilor

vorbitoare,

cu atâtea cuvinte înțelepte

sculptate,

pe obrazul brăzdat de neputință

și acceptare...

,,mama,,

nu e doar cea care te naște

dând vieții tale un sens

și un rost

e rădăcina care te ține cu picioarele

pe pământ...

lumina călăuză spre mâine

neștiut,

puterea de a duce

mai departe,

ceea ce ,,ea,, ți-a donat

prin naștere,

să fii mamă...

doar că fără ,,ea,,

cuvântul mamă...

devine mare

cât universul...

cine sunt

cine sunt

crescută din seceta abundentă

copac solitar

în deșertul așteptărilor,

cu rădăcinile ajunse

până în inima pământului

să soarbă o singură picătură

de apă,

care trebuie să ajungă

pentru toate zilele

înfrunzite

pe ramurile existenței...

ajunsă aproape

de poala cerului

cerșind fără rușine îndurare

atotputernicului,

pentru cât am crezut în rugăciunile

aprinse,

lumânări

arzând sufletul însetat.

tai bucăți din ramuri

nerodite,

sângerând tăceri 

și cât aș vrea

să beau

durerea într-un pahar de vin

roșu de păcat 

a neuitare înflorită

pe pagini albe încă doamne,

iartă tu.

eu,

sunt doar floarea nerodită.

să-mi fi dat un pumn

de fericire,

pentru toate zilele însetate

de iubirea interzisă,

ca și apa cea de toate zilele...

doamne,

ai fi putut măcar tu să știi,

tu,

care le știi pe toate...

că eu,

copac rebel,

voi dărâma cerul

pentru a ajunge la tine

să-mi spui,

de ce doamne trebuie

doar să cred,

de ce...

am iubit

confuză

confuză

aș vrea să mă dezleg

de toate

te iubescurile

adunate pe viață

ca un blestem,

care se joacă cu imaginația

întotdeauna.

noaptea se cuibărește

în brațele mele

încolăcite în jurul corpului,

ca și cum ar vrea

să nu mă piardă…

în vis.

de fiecare dată

teiubescul este

revoltat,

pentru că eu ar fi trebuit

să-l trăiesc,

deși povestea nu era a mea

niciodată,

era povestea fiecăruia

din cei care visau,

umărul drept dezgolit

sau pur și simplu

o noapte consumată într-un pahar

de alcool...

beau doar să uit cine sunt

uneori,

când mă urăsc în pacea

singurătății,

păcătoasă

în greșeala de a nu mă ierta

nici măcar pe mine.

poate ar fi fost frumos

să cred

în cuvinte,

să mă las

purtată pe aripile mătăsoase,

mirosind

a liliac

și lămâiță...

a primăvară

și...apoi...

cum nu știu să fiu

altceva

decât iubire,

cuvintele le-ascult cu drag

și mă alint,

le prind în palmă

le miros căldura

și nu simt,

fluturii dansând în stomac

a beție,

bătând precum clopotele

a duminică

din aripile mătăsoase…

mirosind a păcat și iertare

deodată...

confuză în realul dimineților

obosite,

mă întreb

dacă teiubescul

uneori,

este arma

ce vrea să ucidă frumusețea

crezului....   

sunt eu

sunt eu

aș putea să spun că sunt

un om singur,

dincolo de toate prieteniile

 care mă fac bogată,

atât de bogată,

că nu mă poate cumpăra

nimeni.

banii au puterea

de a distruge capacitatea

comprehensivă

a realului din care facem parte,

unde nu întotdeauna

totul este bun de cumpărat...

mai mult

mă gândesc cât de tristă

mi-apare

lumea din care fac parte absolut

din greșeală;

pentru că ochii mei văd

culorile curcubeului

din fiecare dimineață când cerul

abia se trezește,

clătindu-și privirea cu lacrima sfântă

a nopților spânzurate

de lumina lunii pline de păcate...

mâinile simt pulsul fiecărui anotimp

rămas repetent

nerodind

fructul așteptărilor grăbite uneori,

buzele mele

sărută îndrăgostite fiecare primăvară

din care lipsește doar iubirea

și ,,el,,...

corpul întinerește cu fiecare an înflorind

câte un rid

așezat cuviincios și responsabil

la  locul lui,

inima cântă fiecare clipă hărăzită

de a-mi fi

construind imperii pentru iubirea

de aproapele

mai neajutorat decât mine.

sunt rugăciunea tuturor celor

ce nu au curajul

să ridice mâna stângă

și să ceară îndurare;

stăpâne,

suntem creația ta divină.

sunt doar cuvântul

însângerat

de mâinile rănite

scrijelind te iubesc,

în disperarea ultimei clipe,

privirea rătăcită

în momentul nebuniei

supreme

când nu vezi lângă tine

decât ochii blajini

ai morții,

mângâindu-te înfricoșată și ea

de durerea absolută...

sunt luptătoarea

care cunoaște

gustul înfrângerii

dar

și bucuria renașterii

din propria cenușă,

sunt eu,

lumina nopților

din care mă hrănesc...

cu roua dimineților

oblojesc rănile adânci de trădări,

interese meschine,

cu măști colorate

de zâmbete

și aceste rânduri scrise

din dragoste

prea multă dragoste

de voi...

cele două ,,eu,,

cele două ,,eu,,

oglinda, prietenă fidelă

există dintotdeauna,

nu m-a trădat niciodată...

ne-am certat la cuțite

aruncâdu-i nessul în față,

urlând disperată de fiecare dată

când reușea să-mi arate adevărul,

dificil de acceptat

de cele mai multe ori.

trebuie să știți,

în fiecare dimineață

ca un ritual meticulos

prepar nessul,

pe măsuța din fața oglinzii.

încă somnoroasă

cu ochii abia deschiși

se uită critic la mișcările

lente,

făcute calculat

la nivelul unei tensiuni

și ea dintotdeauna  80/60...

-uite-te la cea dinlăuntru,

nu la cea care se holbează

la mine

știind bine că nu pot accepta

să văd distanța dintre tine

și tine...

la ce folosește filosofia

 înțelepciunii tale

atâta timp cât tristețea te sfâșie,

ții închisă

femeia frumoasă ce ești

e sensibilă

zici tu,

ar fi strivită

de răul ce bântuie

timpul în care trăiești...

privesc ochii oglinzii ieșiți din orbite

de dragoste

și grijă pentru viața

din care lipsește doar bucuria

zilelor în care te trezești

tu cu tine,

fără frica de a fi transparentă...

ascunsă sub măști colorate

pentru ca un mâine

să existe,

mai mult devenită războinic

al idealurilor

feministe,

până la uitarea de sine

în speranța că ,,ea,, femeia,

poate surâde cu ochii deschiși

oricărui ,,el,,

aducător de destine,

necunoscute...