confuză

confuză

aș vrea să mă dezleg

de toate

te iubescurile

adunate pe viață

ca un blestem,

care se joacă cu imaginația

întotdeauna.

noaptea se cuibărește

în brațele mele

încolăcite în jurul corpului,

ca și cum ar vrea

să nu mă piardă…

în vis.

de fiecare dată

teiubescul este

revoltat,

pentru că eu ar fi trebuit

să-l trăiesc,

deși povestea nu era a mea

niciodată,

era povestea fiecăruia

din cei care visau,

umărul drept dezgolit

sau pur și simplu

o noapte consumată într-un pahar

de alcool...

beau doar să uit cine sunt

uneori,

când mă urăsc în pacea

singurătății,

păcătoasă

în greșeala de a nu mă ierta

nici măcar pe mine.

poate ar fi fost frumos

să cred

în cuvinte,

să mă las

purtată pe aripile mătăsoase,

mirosind

a liliac

și lămâiță...

a primăvară

și...apoi...

cum nu știu să fiu

altceva

decât iubire,

cuvintele le-ascult cu drag

și mă alint,

le prind în palmă

le miros căldura

și nu simt,

fluturii dansând în stomac

a beție,

bătând precum clopotele

a duminică

din aripile mătăsoase…

mirosind a păcat și iertare

deodată...

confuză în realul dimineților

obosite,

mă întreb

dacă teiubescul

uneori,

este arma

ce vrea să ucidă frumusețea

crezului....